martes, 23 de enero de 2018

DE CEALALTĂ PARTE A UMBREI

Imagen: Pinterest





DE CEALALTĂ PARTE A UMBREI




De cealaltă parte a umbrei, nicio lumină, doar coasa timpului:
—oglindӑ nesfârșită a vidului în ochi;
petala utopiei sângerând în focul ei.
Statui de sare sau cenușă care le vorbesc ochilor.
Cuvântul se înfruptӑ din cărbunii focului,
măsoarӑ marginile în coliere de venin,
în luminatorul terebentinei,
în Cabala timpanelor,
Îîn zâmbetul sinistru al limbii:
lasciva cerititudine care ţese salivă
într-o grotă adâncӑ plinӑ de fisuri.
În spatele luminilor, blinduri de baie, flamuri, caserole:
O lume de noapte ce coexistă cu dorinţa.

O lume sigilatӑ de cornişe îşi linge criptele dorinţelor
sau caverna în care visele se îngrӑmӑdesc în bocet sau în cenuşă.

Totul e subliminal când lӑmpile se opresc din rugină
în linia lor de foc docil.
Când splendoarea moare fără naştere,
și oglinzile rӑmân mute,
atunci când partea nevӑzutӑ arde în abisul ursuz.

Între consemnele rugului dur, întunericul se întoarce în nord
din ceaţӑ,
la nord de graniţe, a căror sare o văd reflectatӑ în pupile.

Visul fără înfrângere este vinovat,
e arma puternicӑ a suprimӑrii.
Uluirea nu trebuie sӑ fie în trezirea lui misterioasӑ.

N-ar trebui să fie o scurtă dună de fitil,
nici rictusul inconfundabil ar arcaşului,
sloganul oficial al liturghiei,
ci patul chemat al pӑsӑrii,
suma exactă în care sprâncenele îşi consumă designul,
aerul fără de răutate,
aerul solar al solstitiilor cu un piedestal de braţe
pe care oglinzile îl revendincӑ împreunӑ cu transparenţa lor umedă…

Pentru a păşi în locul în care viaţa are o răscruce de drumuri.
istoria lui vocativӑ de simboluri,
lumea se sfărâmă încet în fum.
Nopţile sau pietrele sunt în tulul buzelor,
în râurile cosmice
din simfonii,
în memoria care aduce inimii,
balcoane fără somn
—sigilii întunecate ale unei claritӑţi rituale.
Eterul liniilor vorace
desenează soarta;
Adevărul ca un preludiu al memoriei încă nu se dezvăluie
cavitӑţii lui verticale.

Nӑlucile roiesc în faţa ochilor,
unde rădăcina ar trebui să scrie paginile vântului nordic și fineţea argintului viu.

Dar nu e aşa.
Pentru Triumful Luminii, încă lipsesc ostilele
certitudini şi nopţile ce vor coborî ca steagurile în bernӑ.
De cealaltă parte a oricărui inventar,
întotdeauna există nostalgia veche.
Vitraliul din lumina ei premonitorie,
misiunea imaginii împletite cu giulgiu,
cum ar fi viaţa, aburii şi pleoapele incerte.
Dar chiar şi aşa, încă prin densitatea ceţii,
trebuie să revendici
teritoriul ochilor şi al viselor ca pe o maree care absoarbe
genele din celofanul aerului,
în intriga sa locuită de sine.
Acesta va fi lumina ireversibilă a calendarului care cere gândire,
prosopul peste pori,
firul din iarba însetată,
înşelăciunea care iese din mască,
propria lumină pe scenă, spuma de pe val,
—arta mӑrii, materia uşoarӑ a visului.

De cealaltă parte a umbrei, pulsul întunecat al viselor,
nuditate completă fӑrӑ lumină.

Inventarul gunoiului
și nu claritatea în batista lui minerală.
De cealaltă parte a umbrei, alte umbre
Într o premoniţie umedă, aruncând lumina întro momealӑ a oglinzilor.


Din cartea Intimitatea dezrădăcinӑrii, 2008 (nepublicată) 130 pagini
© Traducerea Ioana HAITCHI, 23.01.2018, Klausenburg
© André Cruchaga
Imagine pinterest
© Ioana HAITCHI – Copyrght – Toate drepturile rezervate



AL OTRO LADO DE LA SOMBRA




Al otro lado de la sombra, no la luz, sino la guadaña del tiempo:
—espejo sin fin del vacío en los ojos;
el pétalo de la utopía sangrando en su fuego.
Estatuas de sal o de ceniza que nombran los ojos.
La palabra consume los rescoldos del fuego,
la medida del filo en los collares del veneno,
en el tragaluz de la trementina,
en la cábala de los timbales,
en la sonrisa siniestra de la lengua:
lasciva certidumbre que teje la saliva
en la gruta profunda de las grietas.
Atrás de los focos, persianas de baños, gallardetes, cacerolas:
un mundo nocturno convive con el albedrío.

Un mundo de sigilosas cornisas lame las criptas de los deseos
o la caverna donde los sueños amontonan gemidos o de ceniza.

Todo es subliminal cuando los candiles apagan la herrumbre
de su dócil línea de fuego.
Cuando el esplendor muere sin nacer,
y los espejos quedan mudos,
cuando el reverso arde en hosco abismo.

Entre consignas de áspera zarza, la oscuridad se vuelve norte
de la bruma,
norte de fronteras cuya sal veo reflejada en las pupilas.

El sueño sin vencidos es adviento,
es arma de potente abolición.
La usura no debe caber en su misteriosa estela encendida.

No debe ser la duna breve del pabilo,
ni el inequívoco rictus del arquero,
el slogan oficiante de la liturgia,
sino el lecho convocado del pájaro,
la suma exacta donde los celajes consuman su designio,
el aire sin malicia,
el aire solar de los solsticios con un pedestal de brazos
que los espejos reivindican con su húmeda transparencia…

Al paso donde la vida esgrime sus encrucijadas
—su vocativa historia de símbolos,
el mundo se deshace lentamente en ceñido humo.
Noches o piedras hay en el tul de los labios,
en los ríos cósmicos
de las sinfonías,
en la memoria que cede al corazón,
desvelados balcones
—oscuros sigilos de una claridad ritual.
Éter de voraces líneas
dibujan el destino;
la verdad como preludio de la memoria aún no desvela
su cavidad vertical.
Señuelos pululan frente a los ojos,
allí donde la raíz debería escribir páginas de cierzo y terso azogue…

Pero no es así.
Para el triunfo de la luz, todavía faltan hostiles
certidumbres y noches que arriar como banderas desvaídas.

Al otro lado de cualquier inventario,
siempre hay viejas nostalgias.
Los vitrales en su premonitoria luz,
urden imágenes trenzadas de sudarios,
como la vida, de vahos e inciertos párpados.
Pero aún así entre los ahogos de la niebla,
es necesario reivindicar
el territorio de los ojos y los sueños como una marea que absorba
las pestañas en el celofán del aire,
en su habitada trama de rieles.
Será la irreversible luz del calendario la que reclame
el pensamiento,
la toalla sobre los poros,
el hilo del destello en la hierba sedienta,
el engaño saliendo de la máscara,
la propia luz en escenario, la espuma sobre la ola,
—arte del mar, liviana materia del sueño.

Al otro lado de la sombra, el oscuro palpitar de los sueños,
la desnudez plena y no la luz.

El inventario de la hojarasca
y no la claridad en su pañuelo mineral.
Al otro lado de la sombra, otras sombras
en húmeda premonición tirando la luz en un señuelo de espejos.

Del libro INTIMIDAD DEL DESARRAIGO, 2008 (Inédito) 130 pp
© André Cruchaga

martes, 1 de agosto de 2017

LIPSURI

Imagen cogida de la red




LIPSURI



Tăcerile mele sunt pline de cenuşă: trebuie să merg pe aceste străzi de continue naufragii. În vid orice spaţiu fuge. Sunt alte forme uşoare în amurg: memoria lichidă a peştilor, un cerşaf incomprehensibil peste un pubis delirant, difuzorul disperat al unei ferestre. Într-o zi totul va fi la fel de rece ca ţărmurile dezgolite ale departelui. Dincolo de pasărea agăţată de ţancurile abrupte, ochiul contemplă disperarea fără niciun obstacol. (Gura nu poate să muşte niciodată ceea ce mâinile desfac; nici braţele nu pot să uite golurile aşteptării).

© Traducerea Anca Tanase





INDIGENCIAS





Mis silencios están llenos de ceniza: debo caminar a través de estas calles de continuos naufragios. Todo espacio en el vacío es fugitive. Hay otras formas leves en el poniente: la memoria líquida de los peces, una sábana incomprensible sobre un pubis de delirious, el altavoz desesperado de una ventana. Un día de estos todo sera frío como las orillas desnudas de lo remote. Tras un pájaro colgando de lo escarpado, el ojo mira la desesperación sin ningún reparo. (La boca nunca puede morder lo que las manos destejen; ni los brazos pueden olvidar los huecos de la espera.)

martes, 14 de marzo de 2017

TĂCERE ABISALĂ

Pere Bessó





TĂCERE ABISALĂ


Lui Pere Bessó


Și în tăcerea abisală a umbrelor cuvântul singuratic cu goluri intercalate ca doliul ce se poartă mereu printre degetele tristeții – în balta rănită a nopții imposibila stâncă a energiilor interioare, astă identitate ultimă a respirației. Ce îmi rămâne când toate ramurile au crescut lăstari? abia auzit e pulsul uitat al orologiilor trenuri oprite fără de marcațiile lor obișnuite așa e în golul luminii ce mai stă aici umplându-mă de toate nopțile care îmi vin în memorie sau punând cap la cap atâtea nume deja date uităriii 

Uneori mă asfischiază forța crescută a memoriei astă desfacere a inimii arse de atâtea și atâtea deliruri

În vreme ce cineva pune în ordine visurile în fața fatumului intră în trombă umezeala oarbă venită din stradă și de la frunzele moarte

Ușa oarbă de la întrare impune deasemenea tăcerea sa…


*trad. al rumano por Andre Langa

SILENCIO ABISAL


A Pere Bessó


Y en el silencio abisal de las sombras la palabra sola vacía de alacenas como el luto que se lleva siempre en los dedos de la tristeza —en el estanque herido de la noche el acantilado imposible de resuellos esa identidad definitiva del aliento ¿Qué me queda cuando las ramas todas han botado sus hojas? pequeño el pulso huérfano de relojes apagados los trenes sin sus jaloneos habituales es así siempre en el hueco de luz que me queda allí llenándome de todas las noches recordadas o recomponiendo tantos nombres cancelados

A veces ahoga la garganta la demasía de la memoria ese desdoblar el corazón quemado de tantos desvaríos

Mientras uno acomoda los sueños a lo ineludible vienen de prisa las humedades ciegas de las calles y las mortajas

La puerta ciega del umbral también dicta su propio silencio…
Barataria, 2017