sábado, 16 de febrero de 2013

ROI DE CERNEALĂ

Imagen cogida de la red





ROI DE CERNEALĂ





Pentru Pere, Ana , Andrei





Așa de simplu cum e când certitudinile orbesc iar mâinile valsează în adâncul ungherelor, peste fila de hârtie a stâncii ce galopează peste lumina pieptului: lumina neagră a albinelor negre protejând istoria respirației, sau revelând metamorfoza de lemn nefinisat. Căldură de albine în pleoape; aici, în mici fărâme, ploaia umezând pielea, murind, dezgolind de fiecare dată ochiul din punga însetării. Din fericire, nu se istovește cerneala, da - tamburului din spatele cocoșat al istoriei: da - scării umbrelor, nu – exercițiului ce caută ultimul său peisaj. Așa sau altfel, îmi indică cum să mă trezesc cămașa trapeizoidală a cernelii, fabrica solidară a fagurilor cu zahărul ei, puritatea orașului recucerită de suflet; sigur că, aflată în transă, cerneala devine fără sfârșit, precum revelația tuturor zilelor ce stau în fața oglinzii, precum lunile obsesionate de aforism, fagurile magnetizat de bucurie. (Sigur că cineva va trebui să învețe să fie pragmatic: să se opună cu vehemență contradicțiilor; să coboare din umbră pentru a speria spiritele rele, să taie funia hiperbolei și să meargă pe acoperișul apei. Cu defecte nu se pot porni elicele timpului, nici nu se pot citi hărțile cernelii, scrisul iregular al scribilor, vasul de apă comprimat în pori.) La urma urmei, suntem ceea ce scriem: așa ne indică îmbulzeala treptelor, și Vía Crucis de la Esperanza. Totul e conștiință. Să mergem…

Barataria, 15, VI.2012


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa 





ENJAMBRE DE TINTA





A Pere, Ana , Andrei




Es así de sencillo cuando las certezas deslumbran y las manos bailan en la profundidad de los rincones, sobre la hoja de papel del acantilado que galopa sobre la luz del pecho: luz negra las abejas negras cobijando la historia del aliento, o desvelando su metamorfosis de gruesa madera. Ardor de abejas en los párpados; aquí, en trocitos, la lluvia mojando la piel, muriendo, desnudando cada vez el ojo en la alforja de la sed. Por suerte, no desfallece la tinta, si el timbal en el guacal giboso de la historia: si la escalera de las sombras, no el esplendor de la gimnasia cuando busca su postrero paisaje. De todas formas, me enseña a despertar la camisa trapecista de la tinta, el taller del panal con su azúcar solidaria, el blanco de ciudad reconquistada por el alma; por cierto que en el trance, la tinta se vuelve inagotable como el asombro de todos los días frente a la convivencia del espejo, como a los meses obsesos del aforismo, imantado panal del júbilo. (Sin duda uno tiene que aprender a ser pragmático: ser vehemente ante las contradicciones; bajar a la oscuridad para espantar los malos espíritus, cortar la soga de la hipérbole y andar en las tejeduras del agua. Con carencias no se hacen volar las hélices del tiempo, mucho menos entender los mapas de la tinta, el garabateo de los capullos, el vaso de agua comprimido en los poros.) Después de todo, somos lo que escribimos: así lo dicta la aglomeración de los peldaños, y el Vía Crucis de la Esperanza. Todo es conciencia. Caminemos…

Barataria, 15, VI.2012


sábado, 9 de febrero de 2013

ÎN FIECARE ZI MOARTEA

Foto de Mia Feigelson's FB Gallery,
imagen cogida del FB de Viky Frías Ruiz




ÎN FIECARE ZI MOARTEA




(În fiecare zi moartea pe perină: fantezie cotidiană a vântului aflat în suspensie; fixată pe ramurile venelor, clară precum nuanțele delirului. În mijlocul labirintului, petalele seci ale cernelii, aici, fragmente gri de salivă; în felia fărâmițată a viselor, negarea umedă a unui suflet geamăn, negarea agoniei. Niciodată nu știu unde merg. Nu mai știu direcția drumurilor din bifurcarea fotografiilor, nici dacă există muzică în priviri, nici dacă surâsul deschide porți. În fiecare zi mă las în voia apelor mausoleelor.)

Îmi vine în memorie hârtia de ziar a sicrielor.
Despre toate s-a scris, aici, în primul rând pe respirație, materie mortuară
în noapte, în nenumăratele trenuri ale arderii trecătoare.
Fiecare zi e ca o sărbătoare solemnă a priveghilor, teorema ce se aplică
peste lemn,
ochii deschiși în orologiul agitat
al grădinii tenebroase pe care o ridică speranța, - în fiecare zi moartea
cu fierăria sa efectivă de ceață.
Și, înainte de toate, această așteptare, pungile respirației agățate pe la porți.


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa





CADA DÍA LA MUERTE




(Cada día la muerte sobre la almohada: habitual fantasía del viento en el pasmo; cierta en las ramas de las venas, clara como los matices del desvarío. En medio del laberinto, los secos pétalos de la tinta, allí, los barrotes grises de la saliva; en el mendrugo derramado de los sueños, la negación húmeda de un alma gemela, la negación del estertor. Nunca sé hacia dónde voy. Ya no sé el rumbo de los caminos en la bifurcación de las fotografías, ni si existe la música en los ojos, ni si la sonrisa abre puertas. Cada día me entrego a las aguas de los mausoleos.)

Sube a la memoria el prensapapel de los ataúdes.
Todo está escrito, allí, después de todo en la respiración, materia fenecida
en la noche, en la infinitud de trenes del ardimiento perenne.
Cada día es como esa fiesta solemne de los velorios, el teorema que se yergue
sobre la madera,
los ojos descalzos en el reloj insomne
del huerto sombrío que enarbola la esperanza, —siempre cada día la muerte
con sus hierros súbitos de neblina.
Y, ante todo, esta espera, los bolsillos del aliento colgando de las puertas.

Barataria, febrero de 2013




lunes, 4 de febrero de 2013

DEVIAȚIE

Imagen cogida de elrincondemisdesvarios.blogspot.com




DEVIAȚIE




Mă întreb ce ironie a soartei
a făcut să mă tem de oglinzi.
JORJE LUIS BORGES





Pe bolta de peliculă a fumului, colțurile rupte ale stelelor.
În devierea răsucită a privirilor, trenurile neașteptate
ale respirației, aștrii naufragiați pe perină,
și aceste ape pătate de sângele meu, cartea deschisă a valurilor.
Pe creasta cocoșului muribund, melcii apocalipsei,
candelabrele în ochii deschiși ai corbului.
Înaintea brațelor întinse ale febrei, plapuma mistică a cenușii,
despărțiturile dintre degetele desfăcute în fața firului de apă
ce cade peste piatra tăcută a tristeții.

(Aici, în sertarele dulapului, naftalina și paginile de tuș ale primei cărți citite în copilărie: spânzurată de acoperiș, ploaia cu pulsul cenușiu și lent al sicriilor. În jur, brațele brizei și roata căluților care cândva a trecut peste vârtejul iederii, precum această monedă cu aripi a vântului.)

Prezint din nou forța furtunii cu negrele sale efluvii.
În noapte se adună fotografiile în cortegiu, și pereții între care înnoptează
clopotele, ceasul ucis al mareelor:
-în ciuda urcioarelor răsturnate peste pânză, în ciuda felinarelor 
oarbe, sunt acest secerător în ape adânci. Mereu port
cu mine bagajele, să am alfabetul orizontului la îndemână.


Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa






DESVARÍO




Me pregunto qué azar de la fortuna
hizo que yo temiera a los espejos.
JORGE LUIS BORGES




En la bóveda cinematográfica del humo, las esquinas rotas de las estrellas.
En el desvarío enroscado de las miradas, los trenes insospechados
del aliento, los luceros náufragos en la almohada,
y estas aguas manchadas de mi sangre, el libro abierto de las olas.
A la cresta del gallo moribundo, los caracoles del apocalipsis,
los candelabros en los ojos abiertos del cuervo.
Ante los brazos extendidos de la fiebre, la sábana mística de la ceniza,
las hectáreas de dedos enredadas en los resortes del chorrito de agua
que cae sobre la piedra inconfesa de la tristeza.

(Allí en las gavetas del armario, la naftalina y las páginas sepia del primer libro que leí en la infancia: colgada al tejado, la lluvia con el pulso gris y lento de los ataúdes. Alrededor, las manos de la brisa y la rueda de caballitos que alguna vez cruzó el vendaval de las enredaderas, como esa moneda alada del viento.)

De nuevo presiento la fuerza de la tormenta con sus efluvios negros.
En la noche salen en procesión las fotografías, y el tapial donde anochecen
las campanas, el reloj desangrado de los mares:
—a pesar de los cántaros derramados en el pañuelo, a pesar de las lámparas
ciegas, soy ese segador en aguas profundas. Desde siempre ando
mi equipaje listo para que no me falte el alfabeto del horizonte.

Barataria, 01.II.2013