miércoles, 21 de agosto de 2013

MUȘCHI

Imagen cogida de la red




MUȘCHI



Pentru Maria Roibu, cu recunoștință.




Pe ţărmul imposibil al acum-urilor, mă predau muşchiului. Verde de foc
în flacăra pantofilor mei, incendiat zvon în lacrima mea subterană.
Rugul ascuns este jăratecul jertfit, iarna rece a absolutului.
__Ştiu că pe buza vegetală a cuvintelor, pielea şi şoaptele sale;
la ultima oprire a sapelor, am uitat jubilaţia.
( În tot numele există umbre ce propagă efemeritatea până dizolvă
praful halucinaţiilor.)
Într-o zi, pe pământ, eu nu voi mai fi, ci doar acea suprafaţă de uitare
pe unde toată lumea trece fără să îşi dea seama că în fiecare zi coborâm
în pustiu, în tăcerea aceea grăbită şi fără porţi.
(Poate muşchiul o avea propria ardoare precum o lampă intactă.)
În dorinţa pufului de păpădie, oracolul însămânţat de cărări:la orizont
cuvintele fac labradorii…
Barataria, 18.VIII.2013  

Traducere în română de María Roibu



MUSGO


Para María Roibu, con gratitud.



En la orilla imposible de los ahoras, me entrego al musgo. Verde de fuego
en la llama de mis zapatos, incendiado rumor en mi lágrima subterránea.
¿Es pira oculta el rescoldo inmolado, el invierno frío del absoluto?
Sé que en el labio vegetal de las palabras, la piel y sus rumores;
en la última estación de los azadones, olvidé el júbilo.
(En todo nombre existen sombras que propagan la fugacidad hasta disolver
el polvo de las alucinaciones.)
Un día, al ras del suelo, ya no seré ala, sino esa superficie de olvidos
por donde todo mundo transita sin darse cuenta que cada día descendemos
a lo inhabitado, a ese silencio precipitado y sin compuertas.
(Quizá el musgo tenga su propio fervor como una lámpara intacta.)
En el afán del vilano, el oráculo sembrado de caminos: en el horizonte
las palabras le hacen de labriego…
Barataria, 20.VIII.2013

martes, 20 de agosto de 2013

TĂCERE INUTILĂ

Imagen cogida de silvermist-blueserenity.blogspot.com




TĂCERE INUTILĂ




În absenţa vocii, temniţa închisă a suflării. Cântecul  
ce fuge de sensuri, peretele închis al timpului meu.  
În timp ce trece neliniştea în suspin, un câine latră nepotrivirile,  
acolo între pietricele şi arbuşti.  
Chiar dacă pană la urmă tăcerea ar fi inutilă,  
ceva va rămâne chiar dacă ploaia spală platformele :  
Nimicul a fost intodeauna trofeul meu cel mai de preţ.  

Tradus in limba română, de Maria Roibu




INÚTIL SILENCIO




En ausencia de la voz, la cárcel cerrada del aliento. El cántico
que huye de los sentidos, la pared cerrada de mi tiempo.
Mientras se va el ansia en el suspiro, un perro ladra las deshoras,
allá entre guijarros y arbustos.
Si bien después de todo el silencio resulta inútil,
algo quedará aunque la lluvia lave los andenes:
la Nada siempre ha sido mi trofeo más preciado.  
Barataria, 09.XII.2012

lunes, 19 de agosto de 2013

LECTURĂ

Dmitry Kulikov (Куликов Дмитрий Константинович), Russia




LECTURĂ




În hele
șteu, cartea apelor, balta cernelei în leșinul său.
În josul paginii, anii de scris și liniștea; m-am născut pe aceast drumeag
final de alfabet: aici, citesc firesc imaginarul apelor.
În ce direcție picură nesomnul?
Care e destinul arbustului, poemul
și fiorii săi?
(
În fiecare lectură lumea își dezlegă strategiile, se câștigă infinitul 
sau, pur
și simplu se pierde eternitatea.)
În furtuna paroxismului, negura evocă suflarea, scapă?
—Acum
știu, bineînțeles, că e o cale periculoasă: e farul...

Barataria, 18.VIII.2013

Traducere în română Elisabeta Botan




LECTURA




En el estanque, el libro de las aguas, la poza de la tinta en su vértigo.
Al pie de la página, los años de escritura y el silencio; nací en ese caminito
filial del alfabeto: aquí, sencillamente leo el imaginario de las aguas.
¿Hacia qué rumbo gotea el desvelo?
¿Bajo qué rumbo del arbusto, el poema y sus escalofríos?
(En cada lectura el mundo desata sus estratagemas, se gana el infinito
o, sencillamente se pierde la eternidad.)
En la tormenta del paroxismo, la neblina evoca el aliento ¿escapa?
—Ahora sé, desde luego, que es un camino peligroso: es linterna…
Barataria, 18.VIII.2013

domingo, 18 de agosto de 2013

HALUCINAȚII

Imagen cogida de solopsicologia.com




HALUCINAȚII




Așa este totul: țipătul nopții împrăștiat pe terasamentul gândurilor mâinile ce umblă prin subteranele fantasmelor zilele aruncate în ciorapii intemperiei ca rugina prinsă pe fiarele depărtărilor apocaliptice – mă mușcă statuiele sunt pe punctul să mușc razele acelor coșmaruri de veșnică picurare încep să te văd din nou pe harta lumii paranoiei mele invoc calendare cumplite ale salivei povara penibilă a spermei peste primul nume dat de febra tandreței (deseori mă copleșește puterea terifiantă a urletului plasa dură a timpului peștii zdrobiți de contracurentul respirației gura între sorbiturile însetate pe litorale sau această manie venită din Nimic pusă sub arcadele atâtor întrebări fără de răspuns – sunt sincere sau false surâsurile abandonate bocancii separați de picioare noi cei de dinăuntru adunați în asfalt și în pneuri e noapte sau e zi în părțile galbene ale pieptului? e noapte și zi a soarelui aplecat peste masă în lingurița cu zahăr de dinăuntrul cavității porilor?) acesta e punctul: mă face inert gunoiul de grajd și verdele-închis al ferestrelor împrăștiate de paralelele de dincoace de mușchi —e dur efortul —am zis în mod repetat în timp ce trec de îmbrâncelile supestiției-: pe ce latitudine debarcă ritualele ciudate ale nopții și zilele mânate de frică?—mă auzi? funeraliile poartă haine lungi de doliu simt nostalgie pentru primul orgasm dublul clănțănit al dinților și rugăciunile a te repune în umbra umbrei tale a te desprinde de pe ultima scară a călătoriei pentru început mă amuz apropiindu-mi nările de lemn mirosind desigur rumegușul acest loc al prafului ca despărțire ochiul dedat primelor litere ale alfabetului: temniță sau libertate? ambele ce vin pe cărarea micilor grădini ambele cu gogoșari și busuioc descoperite prin vechile trucuri ale mirosului aflat pe inima eleșteului sunt poate toate uitările așa cum mișcă plapuma cenușii asemenea acelei mâini de semințe fără de viață aici se deschid apele lipsei de culoare se strâng încheieturile foarfecei sau ale pietrei numele tuturor celor care mi-au dăltuit colții sau crestele ceții pe oasele albiei(contra salvelor colective ale timpului sfârcurile tăiate ale sigiliului unele viespe ce pretind la o parte din teritoriu nerușinarea atâtor date atenuante precum eufemismele adjectivele sau o interjecție recriminatorie) în final cred că va trebui să-mi duc vocea spre alte locuri: să plec cu crusta întunericului să mă împart între respirațiile scorburilor și să mă scufund mai mult în oricare vertebră a omoplatului la altă poartă a visului doare somnambulismul lespedei și haina veche a lumânării groase din mijlocul ogorului…    

Traducere în română de Andrei Langa 





ALUCINACIONES




Todo es así: el grito de la noche tirado en el terraplén de los pensamientos  las manos entre bodegas de fantasmas los días tirados a los calcetines de la intemperie como la herrumbre congelada en los hierros de distancias apocalípticas —me muerden las estatuas estoy a punto de morder las raíces de aquellas pesadillas de eterno goteo vuelvo a verte en el mapamundi de mis paranoias invoco los atroces calendarios de la saliva la pesadez torpe de la esperma en el primer nombre que dio la fiebre de la ternura (a menudo me invade lo terrorífico del aullido la atarraya dura del tiempo los peces rotos en la contracorriente del aliento el hocico ininterrumpido de la sed en los litorales o esa manía de la Nada forzada en el entrecejo de tantas preguntas sin respuesta —son ciertas o falsas las sonrisas abandonadas los zapatos aislados de los pies nosotros desde el interior acumulados en el asfalto y los neumáticos ¿es noche o día en los amarillos del pecho? ¿es día noche el sol encorvado sobre la mesa en la cucharadita de azúcar dentro del hueco de los poros?) éste es el punto: me desvive el estiércol  y el verdeoscuro de las ventanas compartidas por los paralelos  del más acá del musgo  —es dura la faena —he dicho repetidamente mientras cabalgo en el golpeteo de la superstición—: ¿en qué latitud desembarca los extraños rituales de la noche los días empujados por el miedo? —¿oyes?  las funerarias tienen largos vestidos de luto siento nostalgia por el primer orgasmo el doble juego de los dientes y las plegarias volverte la sombra de tu sombra desprenderte de la última escalera del viaje al cabo me entretengo poniendo mi olfato en las carpinterías oliendo sí el aserrín  ese lugar del polvillo como los adioses el ojo entregado a las primeras letras del alfabeto ¿cárcel o libertad? ambas en el sendero de los pequeños jardines ambas con pimienta y albahaca descubiertas por los viejos trucos del olfato sobre el corazón del estanque probablemente todos los olvidos igual que avanza la sábana de la ceniza igual que aquel puñado de semillas deshabitadas aquí se abren las aguas del descolor se cierra el nudo de las tijeras o las piedras los nombres todos que labraron mis colmillos o las cordales la niebla sobre los huesos del abrevadero (frente a los disparos colectivos del tiempo los pezones podados del sigilo algunas avispas que reclaman su territorio la vergüenza de tantos atenuantes como los eufemismos los adjetivos o una interjección recriminatoria)creo que al final siempre debo marcharme con mi voz a otro sitio: marcharme con la costra de la oscuridad repartirme en el resoplido de las almádanas y más hundirme en cualquier vértebra del escapulario en la otra puerta del sueño duele el sonambulismo de las lápidas y la ropa vieja de los cirios en medio de la labranza…
Barataria, 03.V.2013

miércoles, 14 de agosto de 2013

PROBĂ A BIZARERIEI

Imagen cogida de: bancodeimagenesgratis.com




PROBĂ A BIZARERIEI




Raționaliștii, cu pălării patrate,
cugetă în cabinete pătrate...
WALLACE STEVENS



După nuditate rămân cuvintele și cărțile poștale.
Istoria ce parcurge drumul de la ușă până la pat, peisajul trăit
-redus la memorie, scara amintirilor.
Există clipe de beatitudine în a respira lumina dimineții.
Ficare zi, așezați în jurul vetrei, facem focul: mai bine zis,
atingem și ne frecăm mâinile ca un snop de măghiran.
Cea mai mare probă a bizareriei e să scrii cuvinte nespuse
pe ombilicul tău. Cuvinte, să zicem, din cele ce ne previn de  praguri.
Contra frigului, caut cartea despre plapume.
Când doresc să scriu un poem, mă așez și îmi fixez privirea
în orizont, - începutul ideii se conține în goliciunea verdelui.
Tăcere devine deseori ecou de cenușă și, deasemenea, ecilibru clar
al apei cu doză dublă pe suprafața oglinzii.
Când e ceață, cerul coboară pe străzi pentru a-și pune la punct lucrul
de pieton domestic.
Două corpuri alcătuiesc o umbră refractară: umbra
unei grădini pline de salivă, culcușul tactului.
A scrie un poem e mereu o formă de a muri: fiecare cuvânt
ne scapă de cocine și de sucul semnificațiilor.
Când două suflete se privesc, doar un pic de zahăr  străbate
cu totul firmamentul ficțiunii.
Nu există nimic mai fragil decât himera curcubeului, în ochii
așteptării, în astă altă mare pe care pielea o transpiră în sare.
Să zicem că respirația e bătaia supremă a aripilor vieții
Când vine crepuscului în mâinile mele, cerneala albă a luminii domină
împreună cu toate păsările ei de lumină.
Când bocancii se satură de mers, las ciorapii
să se odihnească: benignul e mereu vindecabil. Benignul e de neschimbat.
Cât de mult mi-ar sufla vântul în tâmple, îndrăzneală e un instrument
de neîntrecut. Nu este pumn care să doboare cuvintele, nici furie să măture
gândirea și simțirea aleasă.
(Ah, însă atunci când te presimt, îmi e îndeajuns mirosul; intră
pe geam matiola: în pupile, valurile respirației.
Bucuria porților suprapuse, crapă lemnul și începe
forța rafalei să urce pe scara pădurii.
Când stăm, ne aflăm, în acest șuier straniu al respirației: murmurul
e mereu un lucru greu de ascuns,
când culoarea și lumina încep să-și schimbe limbajul.
Când stăm, ne aflăm, savurând labirintul  obscen al potecii.
Când ești, suntem cu toții, vizibili, de nerecunoscut: e exercițiul libertății
limpenzindu-se, indispensabil în fața supușeniei…)

Traducere în română de Andrei Langa




OFICIO DE LA EXTRAÑEZA




Los racionalistas, con sombreros cuadrados,
piensan, en estancias cuadradas…
WALLACE STEVENS



Después de la desnudez quedan las palabras y las postales.
La historia que transcurre de la puerta a la cama, el paisaje vivido
—reducido a la memoria, la escalera de los recuerdos.
Hay instantes de bienaventuranza para respirar la luz del amanecer.
Cada día, sitiados por la hoguera, hacemos el fuego: es decir,
palpitamos y frotamos las manos como un haz de orégano.
El mayor oficio de la extrañeza es escribir en tu ombligo palabras
no dichas. Palabras, digamos, que nos adviertan umbrales.
Ante el frío, busco el libro de las sábanas.
Cuando deseo escribir un poema, me siento a mirar fijamente
el horizonte, —el principio de la idea está en la desnudez del verde.
A menudo el silencio se vuelve eco de cenizas e incluso, abierto
equilibrio en la doble agua del espejo.
Cuando hay neblina, el cielo baja a las calles a realizar sus quehaceres
de transeúnte doméstico.
Dos cuerpos constituyen una sombra obstinada: sombra
de un jardín espeso de saliva, alcobas del tacto.
Escribir un poema siempre es una forma de morir: cada palabra
nos libera de los cuchitriles y de las asas rotas de los significados.
Cuando dos almas se miran, es una sola gota de azúcar la que brota
de todo el firmamento de la ficción.
No hay nada más frágil que la irrealidad del arcoíris, en los ojos
de la espera, en ese otro mar que la piel transpira en sal.
Digamos que la respiración es el aleteo supremo de la vida.
Cuando llega el crepúsculo a mis manos, impera la tinta blanca de la luz
con todos sus pájaros de tinta.
Cuando los zapatos se cansan de caminar, pongo a descansar
mis calcetines: lo benigno siempre es leve. Lo benigno es inamovible.
Por más huracán en las sienes, la audacia es un apero
infalible. No hay puño que derribe las palabras, ni saña que arrase
el buen pensar y sentir.
(Ah, pero cuando te presiento, me es suficiente el olfato; entran
por la ventana los alelíes; en las pupilas, las olas de la respiración.
La alegría de las puertas acumuladas, abre la madera y empieza
la fuerza de la ráfaga a subir la escalera del bosque.
Cuando estás, estamos, en ese extrañamiento del estertor: el murmullo
siempre es una tarea difícil de ocultar,
cuando color y luz empiezan a cambiar de lenguaje.
Cuando estás, estamos, paladeando el obsceno laberinto del sendero.
Cuando estás, estamos, visibles, irreconocibles: es el ejercicio de libertad
decantando, indispensable frente a la mojigatería…)
Barataria, 15.XI.2010