ORA ÎNDOIELII

Imagen cogida de es.forwallpaper.com

ORA ÎNDOIELII

Doar azi şi mâinele necunoscut, trupul din cadavru, nu miracolul.

Gol pieptul care numeşte în umbră, incertă lumina care a fost şi va fi,

inutil cuţitul care se odihneşte pe catafalc, secundul momentului care de-abia

mai respiră în uitarea cuvântului.

E timpul dialogului cu cel neajutorat, cu pământul la limita pietrei.

E timpul îndoielii şi al instrumentelor sale, întunecate guri la poarta zahărului.

Să curgă, de-acum, tot întunericul posibil, fiica îndoielii, să mă înece

în spaţiul prăpastiei, în ignoranţa amabilă a bolţilor.

Fie să mă invadeze eucaliptul şi imensul său firmament.

Nu am încredere în această lume a exterminărilor şi armistiţiilor oarbe.

Nu am încredere în discurs şi sintaxa lui de salivă, în ziua în care nu răsar morţi,

în cuvintele şoptite la urechea oamenilor de stat când ajung la putere, în asprimea

consecinţă a resemnării, în apa pe care ochii nici măcar nu şi-au imaginat-o.

(Nu ştiu dacă am putea trăi numai din cuvinte frumoase, din cuvinte nedeşertificate;

din briza instinctivă a sucului din fruct, din numeroasele calendare ale scapularilor,

din panoul publicitar al orizontului cu omul nou.

În ora focului, oglinda lichidă, absorbita in tot omenescul.

Cresc paiaţele ca muştele în spectacolul lumii.)

În cine să cred – spune-mi – în acest foc de naufragii obosite? În cine?

În cine să cred, dacă lumina e moartă, dacă graba e o peşteră şi goală?

Este ciudată siesta ruginei şi mâinile ei harnice.

- Tu, când fugi, ştii ceva despre aceste acorduri care scânteiază în geometria

 coapselor, în contracerul de gravitatea spermei. Aici, îndoiala şi frivolitatea ei, 

comerţul, vânzările de arme  şi bordelurile…

Barataria, 07.VII.2015

HORA DE LA DUDA

Sólo el ahora y el mañana desconocido, el cuerpo en el cadáver, no el milagro.

Vacío el pecho que nombra en la sombra, incierta la luz que ha sido y será,

vana la navaja que reposa sobre el féretro, el segundo del instante que apenas

respira en el olvido de la palabra.

Es hora de dialogar con lo desvalido, con la tierra al límite de la piedra.

Es hora de la duda y sus instrumentos, oscuras bocas en la puerta del azúcar.

Que fluya, ahora, toda la oscuridad posible, hija de la duda, ahógame

en el espacio del despeñadero, en la gentil ignorancia de las bóvedas.

Me invade el eucaluptus y su largo firmamento.

Dudo de este mundo de exterminios y ciegos armisticios.

Dudo del discurso y su sintaxis de saliva, del día en que no amanecen muertos,

de las conversaciones al oído de los estadistas de turno, de lo áspero

que resulta la resignación, del agua ni siquiera imaginada en los ojos.

(No sé si podamos vivir sólo de palabras bonitas, de palabras no desérticas;

de la brisa instintiva del zumo, de los muchos calendarios de escapularios,

de la valla publicitaria del horizonte con el nuevo hombre.

En la hora del fuego, el espejo líquido, absorto sobre todo lo humano.

Crecen los clowns como moscas en el divertimiento del mundo.)

¿A quién le creo, —dime— en este fuego de cansados naufragios? ¿A quién?

¿A quién le creo, si la luz es muerte, si la premura es cueva y hondonada?

Es extraña la siesta de la herrumbre y sus manos hacendosas.

—Vos, cuando huís, sabés de estos acordes que titilan en la geometría

de los ijares, en el contracielo de la gravedad de la esperma. Ahí, la duda

y su desenfreno, el comercio, las ventas de armas y  y los prostíbulos…

Barataria, 07.VII.2015