ORE INUTILE

Imagen cogida de la red

ORE INUTILE

Înainte de colţurile frânte ale memoriei, monotonia acestor zile

inutile şi rugina consistentă peste corpurile înstrăinate.

Măştile au propria lor liturghie, la fel ca umbrele şi vertijurile inexplicabile,

precum golurile de la limita miezului nopţii.

În oxidul sinuos al săptămânii, această bestialitate a gurilor precipitate,

dragostea şi găurile ce le provoacă: există nume ce ne invită la exterminare,

la invidie şi la pereţii obsceni ai oraşului ce picură în dinţii noştri,

ca un alt bănuţ murdărit pe trotuar.

Cine sunt martirii în această intensitate de feţe confuze şi feroce ?

Spre ce indiferenţă zvâcnesc orele ?

Apar cheaguri pretutindeni. De  multe ori mi se pare confuză o lume fericită.

O singură privire ar putea pietrifica rănile sau nuditatea.

Un singur ecou devine implacabil, înconjurând câinii, ce cutreieră dimineaţa

şi se uşurează pe  ea.

(În spatele multor fantome şi bordeluri, agasează pseudomoralitatea şi falsa

înţelepciune; toate-aceste ore au ochi de ciclop.

Nimic nu este invizibil, desi muştele se ascund în spatele grădinii.

Se scurge pata galbenă a respiraţiei, furnicăturile chiparosului muşcând

butoniera deschisă a sordidului. După lume, doar urme.

Noi, cei care trăim la limită, nu avem zidul ce ne apără intimitatea;

suntem la mila cenuşei prospere.)

Dacă cineva se îndoieşte, - va trebui, aşa cum poate – să scape din foc…

Traducerea Ioana Haitchi

HORAS INÚTILES

Ante los rincones destrozados de la memoria, la monotonía de estos días
inútiles, y la consecuente herrumbre sobre los cuerpos enajenados.
Los antifaces tienen su propia liturgia, así como sombras y vértigos inexplicables, 

como los vacíos al límite de la medianoche.
En el óxido sinuoso de las semanas, esta bestialidad de bocas precipitadas,
el amor y los agujeros que provoca: hay nombres que nos invitan al exterminio,
a la envidia y a las paredes obscenas de la ciudad que chorrea en nuestros
dientes, como otro centavo enmugrecido en el pavimento.
¿Quiénes son los mártires en esta intensidad de rostros confusos y feroces?
¿Hacia qué indiferencia palpitan las horas?
Surgen coágulos por doquier. A menudo me resulta confuso un mundo feliz.
Una sola mirada puede petrificar las heridas o la desnudez.
Un solo eco se torna implacable alrededor de los perros que deambulan
en el alba y se mean sobre ella.
(Detrás de tantos fantasmas y prostíbulos exaspera la seudomoral y la falsa
sensatez; todas estas horas tienen ojo de cíclope.
Nada es invisible aunque las moscas se escondan detrás de los jardines.
Gotea la mancha amarilla del aliento, o el cosquilleo del ciprés mordiendo
el ojal abierto de lo sórdido. Después el mundo, sólo de las huellas.
—Nosotros, los que vivimos siempre al límite, no tenemos muro que preserve
la intimidad; estamos a merced de la ceniza floreciente.)
Si alguien duda, —deberá como pueda— escapar del fuego…

Barataria, 2015

ORE INUTILE

Imagen cogida de la red

ORE INUTILE

Înainte de colțurile rupte  ale memoriei, monotonia acestor zile

 inutile, și rugina depusă pe corpurile înstrăinate.

 Antifeţele își au propria liturghie, la fel ca umbrele și amețelile inexplicabile,

ca golurile la limita miezului nopții.

 În oxidul sinuos al săptămânilor, această bestialitate de guri precipitate,

 dragostea și găurile pe care le provoacă: sunt nume care ne invită la exterminare,

 la invidie și la pereții obsceni ai orașului care șiroiește în dinții

 noștri, ca un alt ban unsuros pe pavaj.

 Cine sunt martirii în această intensitate de chipuri confuze și feroce?

 Spre ce indiferență palpită orele?

 Apar cheaguri pretutindeni. Adesea o lume fericită îmi apare confuză.

 O singură privire poate pietrifica rănile sau goliciunea

 Un singur ecou revine implacabil în jurul câinilor care

 rătăcesc în zori de colo-colo și urinează pe ei.

 (În spatele atâtor fantome și bordeluri pseudomorala și falsul 

 bun-simţ exasperează; toate aceste ore cu ochi de ciclop.

 Nimic nu e invizibil deși muștele se ascund în spatele grădinilor.

 Picură pata galbenă a respirației, furncaturile chiparosului mușcând

 butoniera deschisă a sordidului. După lume, nimic altceva decât urme.

-Noi, cei care trăim mereu la limită, nu avem zid care să apere

 intimitatea; suntem la discreția cenușii inflorinde.)

 Dacă cineva se îndoiește – va trebui să scape cum poate din foc...

Traducerea Anca Tanase

HORAS INÚTILES

Ante los rincones destrozados de la memoria, la monotonía de estos días

inútiles, y la consecuente herrumbre sobre los cuerpos enajenados.

Los antifaces tienen su propia liturgia, así como sombras y vértigos inexplicables, 

como los vacíos al límite de la medianoche.

En el óxido sinuoso de las semanas, esta bestialidad de bocas precipitadas,

el amor y los agujeros que provoca: hay nombres que nos invitan al exterminio,

a la envidia y a las paredes obscenas de la ciudad que chorrea en nuestros

dientes, como otro centavo enmugrecido en el pavimento.

¿Quiénes son los mártires en esta intensidad de rostros confusos y feroces?

¿Hacia qué indiferencia palpitan las horas?

Surgen coágulos por doquier. A menudo me resulta confuso un mundo feliz.

Una sola mirada puede petrificar las heridas o la desnudez.

Un solo eco se torna implacable alrededor de los perros que deambulan

en el alba y se mean sobre ella.

(Detrás de tantos fantasmas y prostíbulos exaspera la seudomoral y la falsa

sensatez; todas estas horas tienen ojo de cíclope.

Nada es invisible aunque las moscas se escondan detrás de los jardines.

Gotea la mancha amarilla del aliento, o el cosquilleo del ciprés mordiendo

el ojal abierto de lo sórdido. Después el mundo, sólo de las huellas.

—Nosotros, los que vivimos siempre al límite, no tenemos muro que preserve

la intimidad; estamos a merced de la ceniza floreciente.)

Si alguien duda, —deberá como pueda— escapar del fuego…

Barataria, 2015

GEOGRAFIA PROFUNDĂ

Imagen cogida de la red

GEOGRAFIA PROFUNDĂ

Înainte, nimeni nu a intrat în geografia acestor cavităţi profunde.

Nimeni nu ştia de-atâta duritate: m-am trezit în noapte aruncat de umbre;

înfăşurate în funingine, starea de veghe şi asperitatea despuiată din piatră.

Nu ştiu ce bestii agitate de sete apar intacte,

când în toate direcţiile se trăieşte în potop, în abandon şi în masacre.

Nu ştiu, dacă titanii aşteaptă deznodăminte mai bune,

prăbuşiri ale nopţii şi cârdurile sale de păsări arzânde.

Frica e tot ceea  ce am în această geografie, dezbrăcându-mă: tu ştii ce înseamnă 

pentru că trăieşti de asemenea aceste jocuri periculoase, aceste gropi amare ale conştiinţei. În fiecare trotuar sau drum sunt cicatrici deschise, colţuri afectate

de ambuscade şi îmbâcsite cu deşeurile istoriei zilnice, orizonturi oxidate

capabile să orbească ochii. Capabile să umbrească zile.

(Arcuiesc respiraţia şi învăluiesc această tragedie de false chei şi imense suspine,

şi ce-mi rămâne ? Ale cui sunt aceste mucegaiuri ale săptămânilor,

cărui sine aparţine acest măcel, care este ţara, unde există o fantazie nexplicabilă

pentru moarte ? Există în toată această farsă adevărată şi anularea certă: ei cunosc

parantezele, simbolurile naţionale şi saliva şi ne îndeamnă la non-violenţă:

la urma urmei, vorbim despre nimic, doar ne imaginăm.)

În masca de curcubeu, siesta posibilă este splendoarea cenuşei

şi călăul cu argumente sordide. Alţii,— între timp —, ecranează

ferestre, uşi şi chiar sintaxa mulţimii…

© André Cruchaga, Barataria, 2015

© Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 11.09.2015, Klausenburg

Foto: Internet

GEOGRAFÍA PROFUNDA

Antes, nadie había entrado a estas cavidades profundas de la geografía.
Nadie sabía de tanta dureza: desperté en la noche arrojado por las sombras;
envuelto en hollín, el desvelo en la piel y el áspero despojo de la piedra.
No sé en qué remolino de bestias la sed emerja intacta,
cuando en todas direcciones se vive el diluvio, el abandono y las carnicerías.
Desconozco si los roperos esperan desenlaces mejores, al desplome
de la noche y su cordel de pájaros ardiendo en el fuego. El miedo es todo
lo que tengo de esta geografía, la ropa dejándome: vos lo sabés porque vivís
también estos juegos peligrosos, estas agrias hondonadas de conciencia.
En cada acera o camino hay cicatrices abiertas, esquinas impactadas
por la emboscada y olores con residuos de historias diarias, horizontes oxidados capaces de cegar los ojos. Capaces de nublar el mediodía.
(Arqueado el aliento y amortajada esta tragedia de falsas llaves y vastos jadeos,
¿qué me queda? ¿A quién acudo con este moho de las semanas, a quién
sino a este matadero que es el país, donde existe una fascinación inexplicable
por la muerte? Hay en todo esto cierta farsa y cierta anulación: lo saben
los paréntesis, los símbolos patrios y la saliva y los llamados a la no violencia:
después de todo se habla de cualquier cosa menos de la imaginación.)
En el disfraz del arcoíris, la sobremesa posible es el esplendor de la ceniza
y el verdugo con sórdidos argumentos. Otros, —entretanto—, escrutan
las ventanas, las puertas y hasta la sintaxis de la muchedumbre…

© André Cruchaga, Barataria, 2015

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

RATATE

Imagen cogida del Blog de Elena Buldum

RATATE

Silabisește limba iritată înaintea aripii oarbe ale rinichilor. Ne mușcă  

răutățile și golurile, ochiul larg al pânzei de păianjen peste fotografii  

Acolo deasupra căștilor lichide de apă, merg din întamplare  nisipurile  

bălăngăne balamaua: știu că totul este dureros.  

Ratez tamburul orb dintre nori. Ratează folia de salivă deasupra umbrei 

de la cheie; ratez dezvăluirea custodiei pentru sedări sinistre;  

nu doarme timpul durerii, nici desconcentrarea somnului   în noapte.  

Fiecare secundă deschide respirația acesta invizibil, umbra fără frontieră

                                                                                                                           [și fără lege.  

Aproape de corp, mâinile terorii cu încheietura de foc și   venin.  

(Aproape de buric, amor, ceața fosforică a pălăriei sau a umbrelei,

traversând floarea de mâner, foarfecele zgârceniei   face ce vrea și lasă  

să cadă picătura valului, până divinizează îndepărtarea.)  

Toate unghiurile înfinitului sunt guri ce scot porți  și ochi și le lasă reci.  

și distilată și săpată și moarte și umbrele rănite și vorbe   seci  

desupra pielii sfârșite. ¿Cine, în realitate ne dezvăluie  ale noastre degete?  

Pentru ce această moștenire singură de absențe, singură de ziduri.

                                                                                                         [Singură  de cenușă.  

Mereu, mă dezbraci în această țelină precară   din rinchii mei. Mereu.  

Nu sunt păsări ce stau agățate de o mochetă, mai puțin   a scrie  

o scrisoare cu litere mari, invocând iertarea înaintea acestei istorii crude  

ce trăim, nu trebuie să fie un exercițiu de aerobism, nici slogan  publicitar.  

Deschis —închisul timpului ne trezește dedesubtul de aceste

                                                                                                  [anonime încălțătoare.  

În cutiuța memoriei, stau inventariate, fosile și   vedenii...  

Barataria, 2015

©Traducerea Elena Buldum

ERRÁTICAS

Silba la lengua exasperada ante el ala ciega de las vísceras. Nos muerden

los adioses y los vacíos, el ojo largo de las telarañas sobre las fotografías.

Allí sobre los cascos líquidos del agua, caminan por si acaso las arenas

movedizas del dintel: sé que todo es errático.

Errático el tambor ciego de las nubes. Errática  la hoja de saliva sobre la sombra 

de la llave; errático el desvelo custodiado por sedantes siniestros;

no duermen las labores del dolor, ni el devaneo de los sueños en la noche.

Cada segundo abre el aliento esa invisible sombra sin fronteras y sin ley.

Cerca del cuerpo, las manos del terror con su herradura de fuego y veneno.

(Cerca de tu ombligo, amor, la niebla fosfórica del sombrero o del paraguas, 

atravesando la flor del cerrojo; las tijeras de la avidez hacen lo suyo y dejan

caer la gota del oleaje, hasta que trina el ijar.)

Todas las anclas del infinito son bocas que saquean puertas y ojos y dejan fríos

y harapos y azadones y muertes y paraguas errantes y palabras secas

sobre la piel fenecida. ¿Quién, en realidad nos devuelve a nuestros deudos?

Para qué esta herencia sólo de ausencias, sólo de muros. Sólo de cenizas.

—Siempre me desnudás en esta sedalina precaria de mis vísceras. Siempre.

No hay pájaro que resista estar colgado de una mocheta, mucho menos escribir

una carta con letras mayúsculas; invocar la piedad ante esta historia cruel

que vivimos, no debe ser un ejercicio de aerobismo, ni slogan publicitario.

El claroscuro del tiempo nos despierta debajo de estas anónimas estribaciones.

En la gaveta de la memoria, están inventariados, fósiles y espejismos…

Barataria, 15.IX.2015