PUSTIETӐŢI PROFUNDE

Imagen cogida de la red

PUSTIETӐŢI PROFUNDE

Tristeţea e o formӑ de pustietate, unde nu se poate însӑmânţa bucuria.

Strigӑtele aşchiilor provoacӑ o serie de farse.

Rӑmâne cu obstinaţie materie împotriva falsificӑrii viselor.

Ȋn cine pot avea încredere dupӑ atâtea excentrice entuziasme?

Nu existӑ spirite imaculate, atunci când în realitate dispare dupӑ-amiaza

şi umbra se face gurӑ indecentӑ.

Niciun ecou nu respinge adâncurile şi nici miezul umbrelor.

Largi sunt gesturile sumbre ale statuilor.

Adevӑrul nu s-ar pӑrea cӑ s-a înşelat, atunci când noi lӑrgim mlaştinile

şi totul rӑmâne descoperit, fӑrӑ posibilitatea de a mai fi înlocuit.

Dupӑ icnitura din vârful oblicitӑţii, întotdeauna existӑ cineva

care cautӑ o gurӑ de aer pentru a se potrivi circumstanţelor.

Am descoperit umbra câinelui care suferӑ în fiecare zi, binecunoscutele ariditӑţi

ale momentului, pantofii surzi ai strӑlucirii pe care cineva îi vede ca pe un mister.

Dincolo de abisurile insolubile, stӑruinţa respiraţiei aşchiilor.

Ȋn ce bӑtӑlii pot lupta, dacӑ nu în cele absurde, ale faptelor,

portretelor, rotocolului de fum în strachina ochilor mei?

Ȋn care privire a sigiliului, drumurile sunt capabile de vicleniile respiraţiei?

Se poate juca trocul rӑnilor fӑrӑ consecinţe letale?

-Este adevӑrat. Un corp va fi înmuiat în salivӑ. Aşa începe oscilaţia.

© André Cruchaga, .2016, Barataria

© Traducerea Ioana Haitchi, 23.11.2016, Klausenburg

Foto: Internet

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

YERMOS PROFUNDOS

La tristeza es una forma yerma donde no se puede sembrar la alegría.
El griterío de los chiriviscos provoca una serie de patrañas.
Sigue siendo obstinada la materia frente a la falsificación de los sueños.
¿De quién puedo fiarme después de tantos entusiasmos excéntricos?
No existen espíritus inmaculados cuando en realidad desaparece la sobremesa,
y la sombra se hace boca de indecencias.
Ningún eco despeja las entrañas, ni desarruga los interiores de las sombras.
Largos son los sombríos gestos de las estatuas.
La verdad no parece equivocarse cuando hacemos anchos los páramos
y todo queda al margen sin posibilidades de reemplazo.
Después de jadear en lo alto de las oblicuidades, siempre hay alguien
que busca un respiradero a la medida de las circunstancias.
Descubro la sombra del perro que sufre cada día, las consabidas arideces
del instante, los sordos zapatos del resplandor que alguien ve como misterio.
Siempre resulta controversial, la devolución amarilla de los desencuentros.
Más allá de los abismos insolubles, la asidua chamiza del aliento.
¿Qué batallas puedo librar que no sean las de los absurdos, las fechas,
los retratos, la rotación de humo en la cuenca de mis ojos?
¿En qué mirada del sigilo son viables los caminos, los ardides de la respiración?
¿Se puede jugar al trueque con las heridas sin consecuencias letales?
—Es cierto. Algún cuerpo habrá empapado de saliva. Así empiezan los titubeos.

Barataria, 2016

© André Cruchaga, 22.11.2016,

 Poezii – traduceri – André Cruchaga

FEȚELE APRINSE

Imagen cogida de la red

FEȚELE APRINSE

Îmi amintesc doar privirea pulverizată în gât, această brumă de străzi înfometate și aceste iluzii de calificare ale cuvintelor. Fără porți nu am încredere în timp. O piatră de mormânt mereu este o invocare nelocuită. După nostalgii, fug de fricile mele, de setea periculoasă pentru ceasuri, poate de crăpătura oglinzilor în buzunare. (Îmi amintesc primul său gâfâit și a sa dulceață amețitoare și a sa indescriptibilă corpului și a sa sete absolută: acum las singur timpul să recupereze a reinventa paradisul. În lecția de mai încolo asurzește cuvintele. Totul a fost în mâini pline)

Baratia, 2016

Poem de Andrés Cruchaga 
Tradus în limba română de Elena Buldum

ROSTROS ENCENDIDOS

Recuerdo sólo la mirada pulverizada en la garganta, esa bruma de calles sedientas y esos delirios diestros de las palabras. Sin puertas desconfío del tiempo. Una lápida siempre es una invocación deshabitada. Además de las nostalgias, huyo de mis miedos, de la sed peligrosa por los relojes, quizá de la grieta de los espejos en el bolsillo. (Recuerdo su primer jadeo y su vertiginosa dulzura y su inenarrable cuerpo y su sed absoluta: ahora sólo dejo que el tiempo se recupere de reinventar el paraíso. En la lección del más allá ensordecen las palabras. Todo fue a manos llenas.)

Barataria, 2016

Poema de Andrés André Cruchaga
Traducido en rumano de Elena Buldum

TRECERI INUTILE DE TIMP

Imagen cogida de la red

TRECERI INUTILE DE TIMP

Jucam valul păsărilor, în timp ce se roteau inelele timpului. Şi trocul rănilor scârbite mă găzduia. La fel ca tine, sufăr de agonia sudorii pietrelor, în timp ce zilele săptămânii sunt instruite să latre. Despre eroismul brațelor, unghiile vremii ne vor explica. Adevărul este că avem doar imaginile distorsionate ale istoriei. Trebuie să spun, una este expusă pliului conştiinței. Prin urmare, nu e ilegitim să-mi pregătesc propria înmormântare.

(Strălucirea ferestrelor este de obicei inutilă, când ochiul este fisurat de batiste. Dacă ar fi să tac, altcineva ar elibera gura din punctul conjurării sau desăvârşind înşelăciunea. Niciodată n-am cunoscut alt nume pentru agonie sau pentru spațiile vide. În orice punct din teritoriu suntem obişnuiți cu sfătoşenia.)

© Traducerea Ioana Haitchi

PASATIEMPOS INÚTILES

Juego a la oleada de pájaros, mientras giran los anillos del tiempo. También al trueque de las heridas asqueadas de albergarme. Como vos, sufro la agonía pétrea del sudor, mientras ladran amaestrados, los días de la semana. Sobre el heroísmo de los brazos, saca sus uñas la intemperie. La verdad es que sólo tenemos imágenes tergiversadas de la historia. Hay que decirlo, uno está expuesto al doblez de conciencia. Por tanto, no es ilegítimo que prepare mi propio funeral.

(El resplandor de las ventanas suele ser inútil cuando el ojo está agrietado de pañuelos. Si callo, otro desatará la boca hasta el punto de conjurar o consumar el engaño. Nunca le he conocido otro nombre a la agonía, ni a los recipientes vacíos. En cualquier Punto del territorio nos estamos acostumbrado a la locuacidad.)

ALFABET INUNDAT

Imagen cogida de la red

ALFABET INUNDAT

Vocea, acolo, de perete lipită, în dintele întunecat al vidului,

în duritatea bătăilor nesătule, în patul monoton al rumeguşului,

poate în această durere oarbă şi neobosită de salivă,

poate în alfabetul rigid al gâtului rănit,

poate în gura prezentului de carne plină,

unde aburul este sufocat şi adierea  e o fantomă ce vorbeşte  pe străzi.

În picătura vântului uscat şi rece se îneacă lumea şi imperfecţiunea lămpaşurilor

şi porii umezi ai vârtejurilor şi pomeţii osoşi ai curcubeului

şi degetele mult prea scurte ale surâsului şi plăcile întunericului strălucitor.

Ne înecăm în acrobaţia rarefiată a muştelor,

în zăvor, până în gâtul insomniilor, în sudoarea limbii după ţipăt.

Cine trăieşte în suflarea verii ?

Cine, dacă nimeni nu poate muşca praful din butoniera amintirilor ?

Cine sângerează în propria uitare fără întoarcere ?

După fumul recurent al mâinilor, fereastra circulară a timpului nepotrivit.

În fiecare zi sunt şterse filele circulare ale abecedarului:

există drame abominabile, cum ar fi piedicile şi scuzele lor patetice.

În timp ce creşte urâtul, noaptea înfloreşte în corpul lemnului.

Înaintează peştii suberani ai cicatricilor, în mijlocul frigului.

În amprenta peticului, alte nume greu de pronunţat: memorarea,

desigur, învelişul arderilor sub focurile plugului.

Încercuind strada, corul infamiei şi toate consoartele lui.

Ploaia neînsufleţită a băut toată respiraţia, a ta şi a mea…

© Traducerea Ioana Haitchi

AHOGADO ALFABETO

La voz, allí, pegada en la pared, en el oscuro diente del vacío, en el guacal

de latidos insaciables, en el lecho monocorde del aserrín,

quizá en ese dolor ciego e implacable de la saliva, quizá en la yerta degolladura

del alfabeto, quizá en la bocanada de carne del presente, donde el vaho

es ahogo y el aliento un espectro que habla a las calles.

En la gota de cierzo se ahoga el mundo y los defectos de los candiles,

y los húmedos poros de los torbellinos, y los pómulos huesudos del arco iris,

y los dedos demasiado cortos de la risa y las baldosas oscuras del resplandor.

Nos ahogamos en las enrarecidas acrobacias de las moscas,

en el cerrojo hasta el cuello de los insomnios, en el sudor de lengua tras el grito.

¿Quién vive en la bocanada de estío?

¿Quién sin nadie mordiéndose en el polvo, roto el ojal de los recuerdos?

¿Quién sangrando en su propio olvido sin retorno?

Tras el humo recurrente en las manos, la ventana circular de la deshora.

Cada día se van borrando los hilos circulares del abecedario:

hay dramas abominables como las zancadillas y su patética disculpa.

Mientras crece lo sórdido, la noche aflora en la madera del cuerpo.

Avanzan los peces subterráneos de las cicatrices en medio del escalofrío.

En la huella del remiendo, otros nombres difíciles de pronunciar: memorizo,

claro, la mortaja de los ardimientos, el fuego debajo del arado.

Dando vueltas a la calle, el estribillo de la infamia y todos sus consortes.

La lluvia inanimada se bebe toda la respiración, la tuya y la mía…

Barataria, 02.08.2016

ECHIMOZĂ

Imagen cogida de la red

ECHIMOZĂ

Sunt adevărate declinurile și confuzia ce se resimte în momentele de letargie.

Reală e lovitura dată în centrul tatuajelor, și pânza de păianjen a suferinței

                                                                                                                             [împrăștiată

pe aleea parcursă zi de zi.

Lumea noastră persistă în zumzetul înăbușit al muștelor.

La ora de maximă circulație derapează emoțiile iar reticența redevine

parte comună a complicității în multiplele pierderi din prezent.

Timpul nostru a prefăcut în rumeguș toată splendoarea:

ușa fiecăruia dintre noi e pradă ostilităților, echimozele ceții

și această unică amintire a lucrului nefinisat.

Cineva dintre noi nu mai crede în astă oboseală continuă a morților, fiindcă

afectează ciulinul și saliva și nopțile din jurul arbuștilor.

Dintr-o anumită lașitate mai apar atitudinile dușmănoase: aici poate fi ghicit

vidul din vise și rugăciunile sau vorbele de duh ca sulemeneală.

În astă extinsă circumcizie, devenim victime active ale nenorocului.

Nici chiar cimitirele nu rezistă atâtor oase (în fața mea,

copilăria rămasă în mijlocul sinistru al jocului. 

Acum nu au rost, nu se iau în calcul distanțele, nici zidul ce servește drept sprijin

pentru o poartă, crește ca pe drojdii acest infern periculos de discursuri.)

Nn știu până unde va ajunge acest timp al memoriei dureroase, nici ce mâini se vor scălda în sânge, nici ce voci, de dincolo, vor aduce ziua de mâine.

Nn știu dacă există o lumină ce se aprinde între respirație și răsăritul

                                                                                                                     [de soare și duce

la purificare toate aceste copilării pierdute și triste și oarbe….

*trad. al rumano por A. Langa

MAGULLADURA

Son ciertos los declives y la confusión que se vive en los letargos.

Cierto el golpe en los ojos de los tatuajes, y su telaraña de angustia sembrada

en los pasadizos del día a día.

Nuestro mundo se sostiene en los zumbidos ahogados de las moscas.

A la hora de mayor circulación se descarrilan las emociones y vuelve lo sinuoso

a ser parte de la complicidad en los múltiples extravíos del presente.

Nuestro tiempo ha convertido en carcoma todo el esplendor:

a la puerta de cada quien el poder de la hostilidad, los magullones de la bruma

y ese solamente recuerdo de lo inconcluso.

Uno deja de fiarse de esa larga fatiga de los muertos porque cansa el cardo

y la saliva y las noches alrededor de los matorrales.

Aún desde cierta cobardía se ejerce hostilidad: todo hace suponer lo vacío

de los sueños y su maquillaje de plegaria o conjuro.

En toda esta extensa circuncisión, nos volvemos paciente activo de la desdicha.

Ni siquiera los cementerios se resisten a tanto esqueleto (frente a mí,

las infancias continuando en el círculo siniestro del juego.

Ahora no sirven, ni son posibles las distancias, ni la pared que sostenga

una puerta, crece como levadura este infierno peligroso de discursos.)

Yo no sé hasta dónde llegará este tiempo de memoria dolorosa, ni en qué manos

cobrará más vidas, ni qué voces, allá, despierten mañana.

Yo no sé si haya una luz que se encienda entre la respiración y el alba y eleve

a sahumerio todas esas infancias quebradas y tristes y sin ojos…

Barataria, 20.V.2016

TĂRÂMUL NAUFRAGIATULUI

Imagen cogida de la red

TĂRÂMUL NAUFRAGIATULUI

Pentru Andrei Langa

Până la urmă am naufragiat, fără să fi ajuns la destinația noastră.

Se umplu de carii toți copacii de eucalipt și madre cacao, pielea cu amintirile ei

inutile, —ceașca de cafea lovită de tine în mod repetat cu lama cuțitului, ori mușcând

marginea lingurii cu un sunet cum e cel ce se aude când se merge peste pietre acolo

unde duc pașii unor săptămâni.

În grădinile utopiei, vânzătorul de ziare în aburii traficului,

înfigându-și unghile în asfalt, până la strigătul subtil al titlurilor de pe prima pagină.

Trăim aici mușuroiați și printre cuie ruginite. (Totul, fără de ornamente, pare pietrificat;

păsările se descompun în golul dintre sâni. În fiecare zi, doar dinții și genunchii,

catalogul un pic umbrit al viselor.

Totul ne vine în valuri lente: timpul și adulterul său feroce,

cântul sumbru al unei patrii insațioase. Devotament pentru crimă și mișcarea vioae

spre porți și geamuri. Există reflectoare moarte și pâini înecăcioase.

Toată memoria noastră de feciori a fost demolată: ne scăldăm într-un coș

de nitroglicerină fără posibilitatea de a pune capăt disputelor.)

Deși ne ostracizăm împreună cu propria durere, ne urmărește vocea prafului

și mucurile de țigară, lampa fumegăită, până foarte departe în ceață.

—Cu toate că unii analizează dulciurile din amfiteatru, și deduc

că sunt pur și simplu patetice, îi invit să afle lista de bucate din astă noapte,

să plonjeze peste lamele nemiloase ale bazaltului acestei realități.

Amin, aș zice, îndată după ce mă așez să ascult cuvintele aspre ale patriei mele.

© Traducerea Andrei Langa

ÁMBITO DEL NÁUFRAGO

A Andrei Langa

Después de todo hemos naufragado, sin antes haber llegado a nuestro destino.
Se apolillan todos los eucaliptus y madrecacaos, la piel con sus recuerdos
inútiles, —vos golpeando la tasa de café con el filo del cuchillo, o mordiendo
la orilla de las cucharas como un rumor sobre las piedras donde se erigen
los pulgares de algunas semanas.
En los jardines de la utopía, los canillitas al vapor del tráfico, metiendo
las uñas en el asfalto, hasta el grito sutil de los titulares de primera plana.
Vivimos aquí socavados y entre clavos oxidados. (Todo, sin afeites, parece petrificado; 

los pájaros se pudren en la despensa de las sienes. A diario, solamente los colmillos y las rodillas, el catálogo un poco oscuro de los sueños.
Todo se nos viene en lentas marejadas: el tiempo y su feroz adulterio,
el oscuro canto de un país insaciable. La abnegación por el crimen y su movilidad
hacia puertas y ventanas. Hay focos muertos y panes sofocantes.
Toda nuestra memoria filial ha sido desintegrada; nos bañamos en un guacal
de nitroglicerina sin que podamos enterrar de una vez las disputas.)
Aunque nos aislemos con nuestro propio dolor, nos llega el rumor del polvo
y las colillas, el candil huraño, lejanísimo en la niebla.
—Aunque algunos espulguen las confituras del anfiteatro, y deduzcan
que es mero patetismo, los invito a conocer el menú de esta gran noche,
y a zambullirse en las aspas despiadadas del basalto de estas realidades.
Amén, diría, después de acomodar la boca de inclemencias de mi País.

Barataria, 2015