Imagen Pinterest
NICIO ETERNITATE
Aici, nici măcar frigul nu întâlnește nostalgia,
nici nu există azil pentru suflet:
totul e devorat ori disimulat de mesageria efemeră
a licuricilor, de cartea poştală a cenuşei
sau de simpla vigilă ce suie
ca o condamnare;
— vom spune că stațiile sunt clopote efemere,
șiruri de ecouri irevocabile şi labirinturi.
De fapt, nimic nu durează,
fiecare dintre ele sunt jocuri ale inocenței.
Pe laturi sunt pietre din timpul sângerării
și a tulburatelor bolți.
De mai multe zile trece doar uitarea, ca o pasăre de
rău augur,
ca tot ce are gust de remuşcare,
gerul din gură
sau acel deşert care muşcă între dinți.
Și cine ne-a unit pentru a deveni vulnerabili
în fiecare zi în faţa oglinzii?
Și cine ne-a aruncat în această cruzime blestemată a mlaştinilor?
Oricine ar fi e devorat de forța sării.
Frica ne obligă să trăim printre molii de tabanco.
Fiecare trece prin gări și pumnale:
(Minute fără
amulete în frigul pieptului
sau oglindirea verilor
pe marginea pragului revărsat în ochi.)
Sub umbrelă, capcana fulgerelor.
Aceleași foarfece locuite de croitori,
cerneala de pe schela farului din floarea-soarelui,
tatuajele fără nicio sensibilitate,
buruienile circului şi capcanele lor furioase.
(Desigur, nu-mi
ajută eternitatea și silueta ei de antrum.
Nu după ce ați răsturnat golurile din rafturi,
Nu pe un altar nelocuit de vise,
nu atunci când cuvintele cresc în fisuri,
nu când nebunia a declanşat febra orașelor.
Suntem în tranziţia istoriei repetate a foamei,
aceea care e întotdauna în doliu
și la aceeaşi distanţă somnambulă a vântului.
Ieri, oarbă era setea, oarbă speranța din surâs.
Carnea devine în mod necesar, ultima;
și anumite certitudini încep să dispară.
Acolo unde pădurea nopții dezlănțuie
frunza ce cade testamentar pe trotuare.)
Din cartea „Blues”, 2012
(nepublicată). 140 pag.
© André Cruchaga, Barataria, 2012
© Traducerea Ioana HAITCHI, 13.05.2018, Klausenburg
Imagine: Pinterest
NINGUNA
ETERNIDAD
Aquí ni siquiera el frío se junta con la nostalgia,
ni hay asilo para el alma:
todo lo devora o disfraza la mensajería efímera
de las luciérnagas, la postal de ceniza,
o la simple vigilia que asciende
como una condena;
—diremos que las estaciones son campanas efímeras,
hilos de irrevocables ecos y laberintos.
En realidad, nada sostiene
cada uno de los juegos de la inocencia.
En los costados hay piedras de tiempos sangrantes
y agitados firmamentos.
A más días, sólo atraviesa el olvido como ave de mal
agüero,
como todo lo que sabe a remordimiento,
la escarcha en la boca,
o aquel desierto a dentelladas entre los dientes.
¿Quién nos juntó para hacernos vulnerables
cada día frente al espejo?
¿Quién nos arrojó a esta crueldad maldita del páramo?
Quienquiera es devorado por la fuerza de la sal.
El miedo nos obliga a vivir entre la polilla del
tabanco.
Cada uno atraviesa estaciones de trenes y puñales:
(Minutos sin
amuletos en el frío del pecho,
O espejos de estíos
al borde del umbral derramado en los ojos.)
Debajo del paraguas, la trampa de los relámpagos.
Las mismas tijeras habitadas de las sastrerías,
la tinta en el patíbulo del faro de los girasoles,
los tatuajes deshabitados de toda ternura,
las malezas del circo y sus atavíos enardecidos.
(De cierto, no me
sirve la eternidad y su silueta de antro.
No luego de deshacer los huecos de las estanterías,
No sobre la mesa deshabitada de los sueños,
no cuando las palabras crecen en extravíos,
no cuando el morbo desatada ciudades de fiebre.
Somos en lo transitorio la repetida historia de las hambres,
aquello que permanece en duelo,
y en la misma distancia sonámbula del viento.
Ayer era ciega la sed, ciega la esperanza en la risa.
La carne se hace necesariamente postrera;
y ciertas las certidumbres del desvanecimiento.
Ahí donde el bosque de la noche se desata,
la hoja cae testamentariamente en las aceras.)
Del libro “BLUES”, 2012 (inédito).
140 pp
© André Cruchaga, Barataria, 2012
